De ce unele pisici sunt mai ”vorbărețe” decât altele? Ce-au descoperit oamenii de știință
În timp ce unele pisici sunt atât de liniștite și imperturbabile încât aproape că se confundă cu mediul înconjurător, altele miaună în mod constant, cerșind atenție. Unele torc zgomotos, altele-și întâmpină stăpânul precum un câine și sunt unele pe care nimic nu le scoate din starea de ”sfinx”. Dar de unde această diferență? Oamenii de știință pot da în sfârșit răspunsul, în urma unui studiu: genele le dictează comportamentul. Dar de ce aceste variații majore de la individ la individ?
Studiul realizat de cercetători de la Universitatea din Kyoto, Japonia, a implicat proprietari de pisici din întreaga țară, care au completat un chestionar despre comportamentul animalului lor de companie și au trimis un eșantion de ADN recoltat din interiorul obrazului pisicii. Întrebările din sondaj au vizat mai multe tipuri de comportament, inclusiv torsul și vocalizările adresate oamenilor.
Cercetătorii s-au concentrat pe o genă numită receptor androgenic (AR), aflată pe cromozomul X. Aceasta reglează reacția organismului la hormoni precum testosteronul și conține o secvență ADN care se repetă mai mult sau mai puțin. Gena AR este esențială în biologia vertebratelor. Forma ei cea mai veche a apărut acum peste 450 de milioane de ani, la un strămoș comun al vertebratelor.
Gena AR controlează dezvoltarea organelor reproducătoare masculine, a caracteristicilor sexuale secundare și a comportamentului reproductiv. Numărul de repetări din acea secvență influențează sensibilitatea la androgeni: cu cât sunt mai puține repetări, cu atât receptorul este mai reactiv. La oameni și câini, varianta scurtă a fost asociată cu comportamente mai extrovertite sau agresive, scrie BBC.
La cele 280 de pisici sterilizate sau castrate analizate în studiu, cele cu varianta scurtă a genei AR torceau mai des. Masculii cu această variantă erau și mai vocali, miorlăind pentru mâncare sau pentru a ieși afară. La femele, același tip de genă era asociat cu mai multă agresivitate față de străini.
În schimb, pisicile cu varianta lungă, mai puțin activă, erau mai tăcute. Această variantă era mai frecventă în rândul raselor de pisici cu pedigree, cunoscute pentru temperamentul lor docil.
Deși domesticirea este asociată, în general, cu o creștere a comportamentului vocal la pisici, pare ciudat că varianta genei legată de comunicare și asertivitate se regăsește și la specii sălbatice precum râsul.
Însă studiul nu oferă o poveste simplă despre cum domesticirea a selectat trăsături ”prietenoase”, ci sugerează un tablou mai complex: unele trăsături ancestrale, precum agresivitatea, pot rămâne utile, mai ales în medii domestice stresante sau cu resurse limitate.
Comportamente asemănătoare pot fi observate și la alte animale care trăiesc aproape de oameni, fără a fi domesticite în mod tradițional. De exemplu, pescărușii urbani devin mai agresivi și mai puțin temători față de oameni decât cei din zonele rurale. În orașe, unde hrana e greu de obținut, îndrăzneala aduce avantaje.
Această paralelă cu pisicile ridică întrebări mai largi despre cum interacționează mediul și genetica pentru a modela comportamentul. Rezultatele studiului japonez sugerează un compromis: trăsături precum vocalizarea crescută sau asertivitatea pot ajuta pisicile să atragă atenția oamenilor în contexte incerte sau competitive. În același timp, aceste trăsături pot apărea și ca agresivitate, ceea ce arată că domesticirea nu elimină neapărat comportamentele „dificile”.
spotmedia.ro
