Cinci luni în care petroliștii au ținut lumea în mișcare. Cum a fost în criza petrolieră trecută
În 17 octombrie 1973, la doar 11 zile după ce armatele siriene și egiptene au lansat atacul surpriză asupra Israelului, un grup de miniștri ai petrolului din Orientul Mijlociu s-a întâlnit în Kuweit. Națiunile arabe luaseră în considerare de mult timp utilizarea vastelor lor rezerve de petrol pentru a urmări obiective geopolitice, dar acum venise în sfârșit momentul să desfășoare arma petrolieră.
După opt ore de dezbateri, grupul de țări, inclusiv Arabia Saudită, Irak, Iran, Kuweit, Qatar și Abu Dhabi, a anunțat că își vor reduce producția de petrol și vor impune un embargou asupra transporturilor de petrol către Statele Unite, cel mai apropiat aliat al Israelului. Aceștia au promis reduceri și mai draconice Israelul nu își retrage din teritoriile pe care le ocupase în timpul Războiului de Șase Zile din 1967 și dacă SUA mai sprijină Israel . Anunțul lor a dus la creșterea de 4 ori a prețului petrolului în câteva luni.
Nixon a ținut un discurs televizat , avertizând poporul american că națiunea se confruntă cu „cea mai acută lipsă de energie de la al Doilea Război Mondial”. El i-a îndemnat pe cetățeni să facă sacrificii pentru binele comun al țării. Ar trebui să reducă termostatele, să conducă sub optzeci de mile pe oră. Două luni mai târziu, în ianuarie 1974, a repetat apelul, anunțând într-un discurs radio către națiune că, în ciuda eforturilor reale și substanțiale ale americanilor de a reduce consumul de energie, țara se confruntă cu un deficit mare de petrol. Celor care puneau la îndoială gravitatea problemei, le-a povestit o întâmplare despre Winston Churchill.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Winston Churchill a fost întrebat odată de ce Anglia lupta împotriva lui Hitler. El a răspuns: „Dacă ne oprim, veți afla”.
În același discurs , Nixon s-a angajat să „facă tot ce îi stă în putință pentru a împiedica marile companii petroliere și alți producători majori de energie să obțină un profit de neconceput din această criză… Speculația privată în detrimentul sacrificiului public nu trebuie niciodată tolerată într-o țară liberă”. Aramco – un consorțiu format din patru dintre cele mai mari companii petroliere americane – Exxon, Mobil, Texaco și Standard Oil of California- s-a aflat într-o poziție foarte dificilă.
Eforturile lui Nixon de a rezolva criza petrolului s-au dovedit în mare parte ineficiente. Negociatorul său principal cu țările din Orientul Mijlociu, secretarul de stat Henry Kissinger, nu știa aproape nimic despre piețele petroliere. După cum le-a spus Kissinger consilierilor săi: „Nu-mi vorbiți despre barilul de petrol. Ar putea fi la fel de bine sticle de Coca-Cola. Nu înțeleg nimic.”, scrie fostul jurnalist de la Wall Street Journal – William Magnuson- în cartea „Istoria Corporațiilor”
Șoferii, îngrijorați că benzinăriile locale vor rămâne fără combustibil, au început să-și umple rezervoarele cât mai mult posibil. Cozile lungi la benzinării ajungeau uneori în jurul unor blocuri întregi de oraș și puteau necesita așteptări de mai bine de o oră o oră sau mai mult. Unele state au adoptat planuri de raționalizare a benzinei care le permiteau șoferilor cu numere de înmatriculare pară și impară să alimenteze în zile alternative. Cetățenii au devenit confuzi și frustrați, spune un alt ziarist.
În timp ce guvernul era paralizat, Exxon, cea mai mare companie petrolieră din America, a intrat în acțiune. În 1970, Exxon producea aproximativ 15% din cererea zilnică mondială de patruzeci de milioane de barili de țiței și gaze naturale. În următoarele săptămâni, a negociat intens cu cele mai mari companii petroliere din lume, pentru a coordona transporturile de petrol.
Exxon a reușit să pună în aplicare un aranjament internațional complicat doar datorită acoperirii sale multinaționale. Avea o lungă istorie de navigare în economia globală și dezvoltase un sistem complex și interconectat pentru producerea, rafinarea, transportul și distribuirea petrolului către toate piețele. Dar fiecare țară voia petrol doar pentru ea.
John Sawhill, directorul Biroului Federal pentru Energie al SUA, le-a spus companiilor petroliere „să aducă cât mai mult posibil” în Statele Unite.
Ministrul japonez al comerțului internațional și industriei a convocat marile companii petroliere și le-a avertizat să nu devieze petrolul din Japonia. În Regatul Unit, prim-ministrul Edward Heath i-a invitat acasă pe președinții British Petroleum și Shell l și le-a ordonat să mențină livrările de petrol către țara sa la 100% din nivelul lor de dinainte de embargou. „Ne-a devenit clar că nu era vorba de o operațiune comercială, ci de una politică”, a declarat un director executiv al Exxon despre experiență.
Recunoscând că această dependență de petrolul din Orientul Mijlociu devenise o vulnerabilitate majoră, atât pentru companie, cât și pentru consumatorii americani, Exxon și-a propus să ia măsuri în acest sens. Aceasta însemna găsirea de petrol undeva, oriunde, în afara Orientului Mijlociu. În următorul deceniu, Exxon și-a intensificat eforturile pentru a găsi și dezvolta zăcăminte petroliere în locuri considerate anterior imposibil de exploatat, din cauza îndepărtării, inaccesibilității sau a condițiilor meteorologice. În anii următori, Exxon a dezvoltat zăcăminte majore în Alaska, Australia, Malaezia și Marea Nordului. Aceste descoperiri aveau să aducă dividende mari în anii următori și să crească considerabil aprovizionarea mondială cu petrol.
Dar până la intrarea în funcțiune a unor noi zăcăminte, timp de cinci luni în 1973, Exxon a menținut lumea în mișcare.
hotnews.ro
