Cercetătorii au descoperit o caracatiță carnivoră de dimensiunea unui autobuz ce răstoarnă o teorie pe larg acceptată
Timp de secole, caracatița uriașă care, potrivit legendelor, se încolăcea în jurul navelor și le trăgea la fundul mării a bântuit coșmarurile marinarilor. Un nou studiu a identificat o astfel de creatură, însă ea a trăit cu mult înainte de apariția oamenilor pe Terra, relatează El Pais.
Studiul publicat joi în revista Science arată că în oceanele Cretacicului târziu, între 100 și 72 de milioane de ani în urmă, existau caracatițe gigantice care puteau atinge 19 metri lungime, erau carnivore și ocupau vârful lanțului trofic, concurând cu marile reptile marine care, până acum, erau considerate singurele stăpâne ale acelor mări.
Echipa științifică care a realizat această descoperire, condusă de Shin Ikegami de la Universitatea Hokkaido din Japonia, a identificat două specii dispărute de cefalopode pe care le-au numit „Nanaimoteuthis jeletzkyi” și „Nanaimoteuthis haggarti”.
Descoperirea s-a bazat pe analizarea a 27 de ciocuri fosilizate recuperate din sedimente marine din Japonia și de pe Insula Vancouver a Canadei. Specia mai mare, N. haggarti, ar fi atins între 7 și 19 metri lungime, valori care o plasează printre cele mai mari nevertebrate descoperite vreodată și o aduc la același nivel cu mosazaurii, uriașele reptile marine din perioada Cretacicului.
Caracatițele uriașe din Cretacic erau prădători feroce
Caracatițele preistorice au fost întotdeauna foarte greu de studiat deoarece sunt nevertebrate. Spre deosebire de dinozauri, ele nu lasă în urmă oase, iar spre deosebire de amoniți, nu lasă cochilii.
Ceea ce se păstrează însă sunt fălcile lor, structuri dure pe care oamenii de știință le numesc „ciocuri” datorită asemănării cu cele ale păsărilor de pradă. Iar aceste ciocuri, atunci când sunt bine conservate, spun multe povești: nu doar că permit estimarea dimensiunii animalului, ci și a dietei sale.
Uzura ciocului este esențială pentru studiu. Cefalopodele care se hrănesc cu prăzi cu cochilie dură – crustacee, moluște, pești osoși – dezvoltă o uzură caracteristică pe marginea și vârful ciocului, care se erodează prin utilizare repetată. Este același principiu ca în cazul unui cuțit ascuțit pe pietre: unealta păstrează memoria utilizării sale.
În cazul exemplarelor adulte de Nanaimoteuthis, uzura elimina până la 10% din lungimea totală a ciocului, mai mult decât la orice cefalopod modern cunoscut, ceea ce sugerează o activitate prădătoare intensă și susținută de-a lungul vieții animalului.
Cercetătorii vorbesc de unele dintre cele mai mari nevertebrate din istoria Terrei
În ceea ce privește fiabilitatea acestor estimări, Ikegami este prudent, dar ferm: „N. haggarti era comparabilă ca dimensiune cu calmarul gigant modern, iar multe estimări o depășesc. Concluzia că se număra printre cele mai mari nevertebrate din istoria Pământului este solidă”, afirmă cercetătorul.
Mai mult, există un detaliu și mai revelator: uzura nu este simetrică. Marginea dreaptă a fălcii apare mai uzată decât cea stângă la ambele specii. Această trăsătură, adică tendința de a utiliza preferențial o parte a corpului, este asociată la animalele moderne cu creiere mai dezvoltate și comportamente cognitive mai complexe.
Caracatițele moderne prezintă la rândul lor trăsătura respectivă, iar inteligența lor, documentată în numeroase studii, este comparabilă cu cea a multor vertebrate. Descoperirea sugerează că, încă de acum 100 de milioane de ani, caracatițele erau animale inteligente.
Cretacicul târziu, între 100 și 66 de milioane de ani în urmă, este perioada care s-a încheiat cu impactul masiv ce a dus la dispariția dinozaurilor. Era o lume a mărilor calde și puțin adânci, care acopereau vaste zone ale actualelor continente.
Descoperirea e remarcabilă și dintr-un alt punct de vedere
Potrivit consensului științific, mările din perioada respectivă a istoriei Pământului erau dominate de vertebrate mari: mosazauri de până la 17 metri lungime, plesiozauri de până la 12 metri și rechini specializați în zdrobirea cochiliilor, precum Ptychodus, de până la 10 metri lungime.
În accepțiunea tradițională, nevertebratele erau victimele – organisme care dezvoltau cochilii tot mai groase și mai elaborate ca răspuns evolutiv la presiunea prădătorilor vertebrați.
Noul studiu răstoarnă această perspectivă. Nanaimoteuthis haggarti nu era o victimă: era un competitor. Cu o lungime între 7 și 19 metri, fălci puternice, brațe lungi și flexibile și inteligență, aceste cefalopode gigantice ocupau probabil același nivel în lanțul trofic ca mosazaurii.
Ikegami admite că inteligența nu poate fi măsurată direct într-o fosilă, dar subliniază că poate fi dedusă: „Uzura asimetrică nu dovedește direct inteligența, dar sugerează că Nanaimoteuthis nu era doar un prădător mare și puternic: este posibil să fi avut și comportamente avansate și chiar comportamente individuale, similare în anumite privințe cu cele ale caracatițelor moderne”.
O întrebare inevitabilă este unde anume în mări trăiau aceste animale. Caracatițele gigantice moderne locuiesc în adâncurile abisale. Însă Ikegami exclude ca Nanaimoteuthis să fi avut un astfel de mod de viață:
„Nu era un mediu de coastă, dar nici tipul de mediu de mare adâncime în care trăiesc multe caracatițe gigantice astăzi. Era un mediu oceanic relativ deschis, cu o viață marină diversă”.
„Nanaimoteuthis era probabil un prădător de mari dimensiuni; își folosea brațele lungi, fălcile puternice, corpul mare și mobilitatea enormă pentru a captura și devora prăzi precum amoniți, bivalve (n.r. scoici) mari, pești și alte cefalopode”, a adăugat cercetătorul japonez.
hotnews.ro
