Inflația anuală din Moldova a atins în octombrie nivelul 10,77% – cel mai ridicat nivel din iulie 2023, când țara încă ieșea din criza inflaționistă. În puțin peste trei ani, prețurile au început din nou să crească cu rate de două cifre, depășind cu mai mult de două ori ținta Băncii Naționale de 5% (±1,5 puncte procentuale, adică între 3,5 și 6,5% pe an). Ca răspuns, BNM a majorat rata de bază la 11% pe an – mai mult decât dublul nivelului din decembrie anul trecut. În același timp, prețurile la resursele energetice cresc, sarcina fiscală se majorează, iar angajatorilor li se propune ca, începând din ianuarie, să majoreze salariul minim cu încă 20,6% – de la 6.300 la 7.600 de lei pe lună. Măsurile luate de stat cresc cheltuielile întreprinderilor și ale populației, Banca Națională încearcă să atenueze consecințele prin scumpirea creditelor, iar economia în sine practic nu crește.

Inflația crește, creditele se scumpesc

În octombrie, prețurile de consum au crescut cu 2,65% într-o singură lună, față de 1,66% în septembrie. Inflația anuală a accelerat de la 8,6% la 10,77%. De la începutul anului, prețurile au crescut cu 9,45%. Creșterea costurilor serviciilor publice este deosebit de vizibilă: în termeni anuali, gazul s-a scumpit cu 56,2%, încălzirea cu 33,7%, iar energia electrică cu 23,7%. Costul serviciilor, în ansamblu, a crescut cu 18,12%.

Însă structura inflației din octombrie este și mai revelatoare. Pe parcursul lunii, tarifele reglementate pentru încălzire au crescut cu 61,2%, iar cele pentru gazul natural – cu 28,8%. Conform calculelor Biroului Național de Statistică, doar aceste două majorări au contribuit cu aproximativ 1,3 puncte procentuale la inflația lunară de 2,65%. Adică practic jumătate din creșterea prețurilor din octombrie a fost determinată de cele două tarife reglementate.

Aici se pune întrebarea principală cu privire la politica monetară. Atunci când prețurile cresc din cauza unei cereri excesive din partea consumatorilor, majorarea ratelor dobânzilor poate într-adevăr să răcească economia și să încetinească inflația. Însă, dacă o parte semnificativă a scumpirilor este legată de tarife, resurse energetice și decizii administrative, creditele scumpe nu elimină cauza inițială a creșterii prețurilor. Acestea pot frâna răspândirea ulterioară a inflației, dar, în același timp, adaugă costuri întreprinderilor, care plătesc deja energie scumpă, transport și servicii pentru îndeplinirea obligațiilor lor.

Încă din decembrie 2025, rata de bază a BNM era de 5%. În mai 2026, aceasta a ajuns la 6,5%, în iunie – la 7%, în august – la 7,5%, în septembrie – la 9%, iar începând cu 5 noiembrie – la 11%. În mai puțin de un an, costul banilor pentru economie s-a schimbat radical. O astfel de succesiune de decizii ridică serioase semne de întrebare cu privire la calitatea previziunilor și la promptitudinea reacției actualei conduceri a Băncii Naționale. Dacă riscurile inflaționiste au crescut treptat, de ce a fost necesară o înăsprire atât de bruscă a politicii monetare din partea autorității de reglementare?

În același timp, BNM nu promite o revenire rapidă la stabilitatea prețurilor. Conform previziunii sale actuale, inflația va reveni în intervalul țintă abia în al treilea trimestru al anului 2027. Prognoza inflației medii anuale pentru anul viitor a fost majorată de la 6,2% la 6,9%. Și dacă nici această prognoză nu se va împlini? Banca Națională va găsi, probabil, din nou explicații în circumstanțele externe, în tarife și în alți factori asupra cărora nu poate exercita o influență directă. În același timp, lipsește de fapt un mecanism eficient de responsabilitate personală a conducerii autorității de reglementare pentru eșecurile politicii monetare. Există o raportare formală, dar cine răspunde pentru rezultat? Deocamdată, mediul de afaceri și populația sunt cele care plătesc pentru greșeli și erori de calcul.

Salariul minim: un plus pentru angajat, cheltuieli pentru angajator

În acest context, sindicatele și asociațiile patronale au convenit asupra majorării salariului minim în sectorul real de la 6.300 la 7.600 de lei, începând cu ianuarie 2027. Creșterea este de 20,6%. Pentru angajatul care va beneficia efectiv de majorare, aceasta reprezintă o oportunitate de a compensa parțial creșterea costului vieții. Pentru angajator, însă, este o obligație suplimentară, care nu este legată direct nici de creșterea vânzărilor, nici de creșterea productivității muncii.

Cu toate acestea, costul real al unei astfel de decizii pentru întreprinderi este semnificativ mai mare decât majorarea în sine. Din salariul calculat se rețin 9% pentru asigurarea medicală obligatorie și 12% impozit pe venit, ținând cont de deducerile prevăzute de lege. În plus, un angajator obișnuit din sectorul privat virează 24% contribuții sociale. Ca urmare, un angajat cu un salariu minim de 6.300 de lei costă întreprinderea 7.812 lei pe lună, iar la un salariu de 7.600 de lei – 9.424 de lei. Diferența este de 1 612 lei pe lună, sau 19 344 lei pe an pentru fiecare angajat. Pentru o întreprindere cu cinci astfel de angajați, cheltuielile suplimentare vor ajunge la 96 720 lei anual.

În același timp, angajații, de regulă, evaluează salariul în funcție de suma pe care o primesc net, iar plata impozitelor și a contribuțiilor obligatorii este percepută ca o problemă a angajatorului. Pentru o companie mare, cheltuielile suplimentare pot fi relativ mici, dar pentru un magazin, o cafenea, un atelier sau o întreprindere familială, acestea reprezintă o parte semnificativă a rezultatului financiar.

Serviciul Fiscal nu ține cont de ocuparea parțială a forței de muncă

Aici se manifestă o altă particularitate a politicii de stat. Serviciul Fiscal trimite contribuabililor scrisori în care informează că, conform datelor din sistemul său informatic pentru perioada ianuarie-iulie 2026, salariul mediu lunar declarat pe angajat la unele întreprinderi s-a situat sub minimul stabilit de 6.300 de lei. Întreprinderilor li se propune să asigure în mod voluntar respectarea legislației, inclusiv calcularea și declararea corectă a salariilor și a obligațiilor fiscale.

Există însă o circumstanță care schimbă fundamental sensul unei astfel de comparații. Salariul minim lunar este stabilit pentru norma completă de muncă. Codul Muncii permite programul de lucru redus și săptămâna de lucru redusă, cu remunerare proporțională. Prin urmare, faptul că salariul mediu este sub minimul stabilit nu constituie, în sine, o dovadă a încălcării legii.

Pentru întreprinderile mici, ocuparea parțială a forței de muncă poate fi nu o modalitate de a ascunde veniturile, ci o modalitate de a menține întreprinderea și locurile de muncă. Atunci când cheltuielile cresc mai repede decât veniturile, angajatorul este nevoit să aleagă între reducerea personalului, scăderea programului de lucru și încetarea activității. Trecerea angajaților la o săptămână de lucru de trei sau patru zile sau la jumătate de normă permite reducerea fondului de salarii, păstrând măcar o parte din locurile de muncă.

Desigur, ocuparea parțială a forței de muncă trebuie să corespundă timpului efectiv lucrat. Dacă o persoană lucrează oficial o jumătate de zi, dar, de fapt, lucrează o zi întreagă, aceasta constituie o încălcare. Însă administrația fiscală trebuie să facă distincția între reducerea fictivă a timpului de lucru și adaptarea legală a întreprinderii la condițiile economice. Compararea salariului mediu cu salariul minim lunar integral, fără a ține seama de durata muncii, nu permite identificarea unei astfel de diferențe.

Rezultă că, la inițiativa sindicatelor, Guvernul majorează cheltuielile obligatorii ale angajatorilor, iar administrația fiscală atrage în același timp atenția asupra întreprinderilor care declară salarii sub minimul lunar stabilit. În același timp, ocuparea legală cu normă redusă poate să nu fie un semn de evaziune fiscală, ci o consecință a condițiilor economice în care sunt nevoite să funcționeze întreprinderile.

Sindicatele: interesele lucrătorilor și veniturile proprii

Merită o atenție specială poziția sindicatelor, care pledează în mod consecvent pentru creșterea salariului minim. Misiunea lor este de a apăra veniturile și drepturile de muncă ale angajaților. Cu toate acestea, organizațiile sindicale se finanțează, în special, din cotizațiile membrilor, a căror valoare este stabilită, în multe cazuri, ca procent din salariu.

De exemplu, statutul Federației Sindicatelor din Telecomunicații din Moldova prevede o cotizație de membru în valoare de 1% din venitul lunar, din care 30% se virează federației. Un principiu similar de rețineri procentuale este prevăzut și în documentele altor organizații sindicale.

Astfel, creșterea salariilor, în condițiile în care numărul membrilor sindicatului și rata procentuală a cotizației rămân neschimbate, sporește nu numai veniturile lucrătorilor, ci și veniturile structurilor sindicale. La prima vedere, nu se poate afirma că sindicatele solicită majorarea salariului minim exclusiv în interesul propriilor venituri. Însă interesul financiar există și nu poate fi ignorat în cadrul discuțiilor privind poziția organizațiilor care acționează în numele lucrătorilor.

În același timp, sindicatele nu își asumă riscul antreprenorial al angajatorului. Ele nu trebuie să asigure rentabilitatea magazinului, să găsească cumpărători pentru produsele fabricii sau să contracteze un credit pentru plata salariilor. Prin urmare, în discuția privind salariul minim, trebuie evaluat nu numai nivelul dorit al remunerației, ci și capacitatea întreprinderilor de a o finanța. Mai ales în cazul microîntreprinderilor și al întreprinderilor mici, care nu pot transfera automat cheltuielile suplimentare asupra cumpărătorilor fără riscul de a-i pierde.

Creșterea salariilor ar putea accelera din nou inflația

Există și o altă consecință a majorării salariului minim cu 20,6%, care trebuie luată în considerare în contextul unei inflații ridicate. Creșterea cheltuielilor cu salariile, neînsoțită de o creștere corespunzătoare a productivității, poate împinge întreprinderile să majoreze prețurile la bunuri și servicii. Acest lucru creează o presiune inflaționistă suplimentară, pe care Banca Națională încearcă să o combată prin majorarea ratelor dobânzilor. Se creează astfel un cerc vicios: statul majorează salariul minim pentru a compensa angajaților scumpirea vieții, dar costurile suplimentare ale întreprinderilor sunt parțial transferate asupra consumatorilor, ceea ce duce la o nouă creștere a prețurilor. Ca urmare, inflația depreciază treptat majorarea salarială obținută, iar puterea de cumpărare a angajaților crește semnificativ mai puțin decât salariul lor nominal.

În același timp, autoritățile prevăd o creștere suplimentară a anumitor impozite și accize. Pentru anul 2027 este planificată o majorare a accizelor la motorina cu 20%, iar la o serie de alte produse supuse accizelor – cu 10%. Modificările privind impozitarea resurselor energetice pot, de asemenea, să influențeze cheltuielile întreprinderilor și ale populației. Fiecare astfel de măsură are propria justificare bugetară sau de reglementare, dar pentru mediul de afaceri consecințele acestora se cumulează într-o sumă totală a costurilor.

Între timp, economia nu înregistrează o creștere care să permită absorbirea fără probleme a acestor cheltuieli. În prima jumătate a anului 2026, PIB-ul Moldovei a crescut cu doar 0,6%. Fondul Monetar Internațional prognozează o creștere economică de 1,5% pentru întregul an și de 2,3% pentru 2027, reducând estimarea anterioară pentru anul următor de la 3,2%.

În aceste condiții, o parte dintre întreprinderi ar putea renunța la crearea de noi locuri de muncă sau ar putea revizui efectivul de personal. Statul riscă să obțină un rezultat opus celui așteptat: în loc de creșterea veniturilor angajaților – reducerea ocupării forței de muncă, iar în loc de creșterea încasărilor fiscale – diminuarea bazei de impozitare.

Împrumuturile scumpe – mai scumpe decât datoria publică

O presiune suplimentară este generată și de costul împrumuturilor de stat. La sfârșitul lunii august, datoria publică a Moldovei a atins 147,73 miliarde de lei, înregistrând o creștere de 17,5% pe parcursul unui an. În perioada ianuarie-august, pentru serviciul datoriei au fost alocați aproximativ 3,99 miliarde de lei, față de 2,65 miliarde de lei în aceeași perioadă a anului trecut – o creștere de aproximativ 50,6%. Bugetul revizuit prevedea pentru serviciul datoriei în 2026 aproximativ 6,51 miliarde de lei.

Statul și sectorul privat dispun de posibilități diferite de finanțare. Statul poate contracta noi împrumuturi, emite titluri de valoare și redistribui fondurile bugetare. O întreprindere care nu își acoperă cheltuielile din venituri nu poate supraviețui pe termen lung. Însă și împrumuturile de stat au un cost: cu cât bugetul cheltuiește mai mult pe dobânzi, cu atât rămân mai puține resurse pentru alte obiective, în condițiile unor venituri neschimbate.

Creșterea ratei de bază a BNM la 11% creează un risc suplimentar de scumpire a noilor împrumuturi și a refinanțării obligațiilor. Acest lucru se aplică nu numai sectorului privat, ci și finanțelor publice. În plus, împrumuturile publice mai scumpe sunt, în cele din urmă, plătite tot de contribuabili.

Politica economică este contradictorie în sine. Guvernul urmărește să crească veniturile bugetare și veniturile minime ale angajaților. Banca Națională încearcă să readucă inflația sub control prin limitarea cererii de bani. Serviciul Fiscal urmărește o declarare mai completă a salariilor. Fiecare instituție își rezolvă propria problemă, dar deciziile lor cumulate intensifică presiunea asupra întreprinderilor, de a căror activitate depind atât locurile de muncă, cât și veniturile fiscale. Organismele de stat taie crengile pe care stau.

Lupta împotriva inflației nu se poate reduce exclusiv la majorarea ratelor dobânzilor, dacă, în același timp, politica de stat continuă să crească costurile de producție. Iar majorarea salariului minim nu poate fi evaluată doar în funcție de valoarea creșterii, fără a se analiza câte întreprinderi vor putea menține ocuparea integrală a forței de muncă.

Principala problemă de astăzi nu constă în faptul că angajații cer venituri mai mari, iar statul – plata impozitelor. Problema este că economia trebuie mai întâi să creeze resursele din care vor fi plătite aceste salarii și impozite. Dacă cheltuielile obligatorii ale întreprinderilor vor continua să crească mai repede decât veniturile și productivitatea acestora, rezultatul nu va fi o creștere a bunăstării, ci o reducere a timpului de lucru, a locurilor de muncă și a bazei de impozitare însăși.

Și atunci statul va trebui să se confrunte nu doar cu inflația, ci și cu consecințele propriilor decizii asupra ocupării forței de muncă, antreprenoriatului și creșterii economice. // 12.11.2026 - InfoMarket.